Trec prin gânduri, prin amintiri, prin nopți în care setea de tine mă ține treaz. Nu e sete de apă, ci de privirea ta, de glasul tău, de prezența ta care mi-a devenit esențială, ca aerul pe care îl respir.

În momentele de singurătate îmi spun că vei veni într-o zi, că voi simți mâna ta atingând-o ușor pe a mea. În serile în care luna veghează asupra mea și îmi șoptește că ai aceeași dorință ca mine aprinsă în suflet.

Plouă… Picături mărunte își fac loc pe fereastră desenând contururi efemere. Le privesc și mă gândesc la tine. Ploaia nu mă împiedică să visez și să sper. Nu mă împiedică să cred că dragostea nu are bariere.

Te aștept. Nu în mod trist, nu în mod disperat. Ci cu certitudinea că iubirea noastră e puternică ca o stâncă.

Privesc în continuare ploaia, lăsând dragostea să curgă prin mine. Ești acolo, undeva, și știu că într-o zi, vei fi lângă mine.

Singurătatea mea

te caută,

într-un spațiu unde

te păstrez,

unde gândul

se întoarce

ca un ecou ce

refuză să se stingă.

Tu— ploaia

care-mi șoptește efemer

între tăceri,

între vise,

între stele…

Mihail TĂNASE

Despre autor