Mă opresc pentru un popas în mijlocul acestui drum al gândurilor, unde tăcerea îmi ține companie. Simt că am obosit, dar mintea mea nu încetează să alerge spre tine. Te văd în fiecare umbră, în fiecare adiere de vânt, în fiecare clipă ce se scurge ca nisipul dintr-o clepsidră.

Tu ești sculptura pe care viața a cioplit-o cu migală, o operă de artă pe care nici timpul, nici uitarea nu o pot șterge. Amintirea ta, cândva plină de lumină, este acum o metaforă a distanței dintre noi. O stea îndepărtată, strălucind rece, dar încă acolo, încă parte din universul meu.

Îmi amintesc cum îmi recitai poemele, cum cuvintele se așeza pe buzele tale ca o rugăciune. Acum, indiferența ta îmi răspunde cu ecoul tăceri. Și totuși, iubirea mea nu se clatină. Ea rămâne, ca o stea fixată pe cer ce refuză să fie erodată de timp.

Dacă ai putea să mă vezi acum, ai înțelege că dragostea mea nu are nevoie de picioare ca să alerge spre tine… Ea trăiește în fiecare gând, în fiecare clipă, în fiecare popas al sufletului meu.

Poate într-o zi vei privi înapoi și vei vedea că iubirea mea nu a fost doar un poem scris în grabă pentru  a te impresiona, ci o poveste scrisă în inimă, fără sfârșit…

Te privesc

ca pe o sculptură neatinsă

de timp,

contururi săpate adânc

în sufletul meu,

dovezi că iubirea

nu se macină sub ani.

Rece e tăcerea

dar gândul îți

păstrează cald umbra,

o poartă pe străzi fără nume,

o păstrează în nopțile fără sfârșit.

Poemele îmi curg prin vene,

versul e un dor aprins,

un dor fără margini.

Mihail TĂNASE

Despre autor