Toamna avea un fel al ei de a coborî peste sat ca o rugăciune rostită în șoaptă. Frunzele se desprindeau de pe ramuri ca niște gânduri vechi, iar aerul mirosea a pământ reavăn și a porumb copt. În acele zile, când culesul de porumb devenea ritual și drumurile se umpleau de pași și roți, îl vedeam pe bunicul urcându-se în carul cu boi, cu pălăria trasă pe frunte și privirea dusă departe, poate spre războiul pe care-l purtase, poate spre vremurile când era tânăr și lumea părea mai simplă.

Bunicul era veteran de război, dar pentru mine, copil fiind, era doar omul care știa să vorbească cu boii. Pe unul îl chema Marcel, pe celălalt Nelu. Îi mângâiam pe frunte, simțind sub piele o căldură blândă, o răbdare care nu se învăța din cărți. Marcel era mai nărăvaș, Nelu mai domol, dar împreună trăgeau carul cu o putere care părea desprinsă din altă lume.

Carul scârțâia ușor pe drumul de țărână, încărcat cu porumbul proaspăt cules. Eu stăteam pe marginea lui, cu picioarele atârnând și cu inima plină de ceva ce nu știam să numesc atunci: poate era bucurie, poate era începutul unei nostalgii. Bunicul îmi povestea despre luptele de demult, dar vocea lui nu avea ură, ci o melancolie care se potrivea cu cerul de toamnă, același cer care părea să asculte și el, în tăcere.

Amintirile mele sunt legate de acel car cu boi ca de o icoană vie.  Când bunicul ridica mâna să salute pe cineva de pe margine, era  o mărturie că viața merge înainte, chiar dacă pașii uneori sunt grei și drumul lung.

Astăzi, când toamna se așterne din nou peste Plopii Slăvitești, aud în gând scârțâitul roților și simt sub palmă fruntea caldă a lui Marcel. Îi mângâiam, eram copil, și lumea era întreagă. Carul cu boi nu mai trece pe drum, dar în mine, în amintiri, el merge mai departe, purtând cu el toată simplitatea și frumusețea unei vieți trăite cu rost.

Mihail TĂNASE

Despre autor