Stau aici de ceva vreme, singur, în acest parc unde amintirile dansează printre frunzele căzute…

Inima mea plânge pentru trecut, într-o ramă prăfuită, fredonând prin copacii goi, un cântec de adio nemaiauzit…

Durerea amenință acum să cadă, ca frunzele toamnei ce se desprind ușor… O lacrimă solitară se scurge pe obrazul meu, mărturie a unei lumi ce-a fost cândva acasă…

În acest parc pustiu și trist, fiecare bancă poartă povestea unui vis pierdut… Așa că stau aici, în scaunul cu rotile, absorbit de sunetul plânsului până la venirea iernii…

Și totuși, în tăcerea aceasta surdă, speranța încă își țese firul subțire… Poate că primăvara va aduce o nouă floare, și cu ea, promisiunea unui nou început…

Mihail TĂNASE

Despre autor