Contextul economic actual nu constituie o situație derogatorie de la regulile privind repausul săptămânal.
Astfel, conform art. 38 din Codul muncii, salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovita de nulitate. Dreptul la repausul săptămânal este consacrat de art. 137 din Codul muncii astfel:
– repausul săptămânal este de 48 de ore consecutive, de regula sâmbătă si duminica.
– in cazul in care repausul in zilele de sâmbătă si duminica ar prejudicia interesul public sau desfășurarea normala a activității, repausul săptămânal poate fi acordat si in alte zile stabilite prin contractul colectiv de munca aplicabil sau prin regulamentul intern situație, in care salariații vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de munca sau, după caz, prin contractul individual de munca.
Așadar, repausul săptămânal se acorda in fiecare săptămâna, de regula sâmbătă si duminica, iar in cazul in care repausul in zilele de sâmbătă si duminica ar prejudicia interesul public sau desfășurarea normala a activității, repausul săptămânal poate fi acordat si in alte zile stabilite prin contractul colectiv de munca aplicabil sau prin regulamentul intern, situație in care salariații vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de munca, sau, după caz, prin contractul individual de munca. Cuantumul acestui spor nu este reglementat de lege, astfel ca, angajatorul si salariatul au libertate deplina in stabilirea sa. Sporul poate fi negociat, de exemplu, in cuantum de 10% sau de 150%.
De la regula potrivit căreia repausul săptămânal se acorda in fiecare săptămâna, in natura, se poate deroga numai in doua situații:
1) zilele de repaus săptămânal pot fi acordate cumulat, după o perioada de activitate continua ce nu poate depăși 14 zile calendaristice, cu autorizarea inspectoratului teritorial de munca si cu acordul sindicatului sau, după caz, al reprezentanților salariaților. In acest caz, salariații au dreptul la dublul compensațiilor cuvenite potrivit art. 123 alin. (2), respectiv la dublul compensațiilor de 75% din salariu de baza;
2) in cazul unor lucrări urgente, a căror executare imediata este necesara pentru organizarea unor masuri de salvare a persoanelor sau bunurilor angajatorului, pentru evitarea unor accidente iminente sau pentru înlăturarea efectelor pe care aceste accidente le-au produs asupra materialelor, instalațiilor sau clădirilor unității, repausul săptămânal poate fi suspendat pentru personalul necesar in vederea executării acestor lucrări. Salariații al căror repaus săptămânal a fost suspendat in aceste condiții au dreptul la dublul compensațiilor cuvenite potrivit art. 123 alin. (2). Observam ca in cazul celor doua excepții sporul cuvenit salariaților nu poate fi mai mic de 150%.
In ceea ce privește munca suplimentara, art. 120 alin. (1) din Codul muncii stabilește ca, munca prestata in afara duratei normale a timpului de munca săptămânal este considerata munca suplimentara. Astfel, munca suplimentara este considerata munca prestata in afara duratei normale a timpului de munca săptămânal. Pentru salariații angajați cu norma întreaga, durata normala a timpului de munca este de 8 ore pe zi si de 40 de ore pe săptămâna.
Așadar, vorbim de munca suplimentara atunci când salariatul prestează activitate mai mult de 40 de ore pe săptămâna in cele 5 zile lucrătoare întrucât salariatul nu poate presta activitate mai mult de 5 zile pe săptămâna.
Potrivit art. 122 din Codul muncii, munca suplimentara se compensează prin ore libere plătite in următoarele 90 de zile calendaristice după efectuarea acesteia. In aceste condiții, salariatul beneficiază de salariul corespunzător pentru orele prestate peste programul normal de lucru.
Art. 123 stabilește ca, in cazul in care compensarea prin ore libere plătite nu este posibila in termenul prevăzut de art. 122 alin. (1), in luna următoare, munca suplimentara va fi plătita salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia. Sporul pentru munca suplimentara se stabilește prin negociere, in cadrul contractului colectiv de munca sau, după caz, al contractului individual de munca, si nu poate fi mai mic de 75% din salariul de baza.
Astfel, in cazul muncii suplimentare, Codul muncii stabilește un cuantum minim al sporului respectiv de 75%. In consecința, pârțile vor putea stabili un cuantum mai mare, nu si unul mai mic.
Mircea OLTEANU