× Prima Pagina Alege Orasul Cautare
STIRI TELEORMAN

STIRI TELEORMAN

 

Povestea doctoriței care face de 30 de ani naveta din București în satul Gratia din Teleorman

Internet • 20-09-2022, 16:18:09 • 45 vizualizari
 

Mihaela Pop a ajuns prima dată în Teleorman în decembrie 1986. După 3 ani de stagiatură în București și o medie finală de 9,98, a primit repartiție la Sârbeni, o localitate din Teleorman, aflată la 57 de kilometri de București.

Și-a spus că, fiind doar 57 de kilometri distanță față de București, sunt șanse să mai ajungă „vreodată acasă”. Numai că în Sârbeni exista doar un autobuz care pleca dimineața spre București și se întorcea seara. Era pentru muncitorii care locuiau acolo și lucrau în București.

Își amintește și acum duminica de iarnă când a ajuns prima dată în Sârbeni. „Era frig, nu vedeai țipenie de om.”

A aflat până la urmă unde era dispensarul și unde locuia primarul. Așa și-a schimbat complet impresia: „Niște oameni excepționali, extraordinari de deschiși, de primitori, ca și când ne-am fi cunoscut de-o viață.”

Tot primarul i-a găsit o gazdă, vizavi de dispensar. Acolo a locuit 3 ani, până în 1990, când a revenit în București și a început să facă naveta, pentru că între timp exista mijloc de transport. Își amintește că drumul „era foarte obositor pentru că o porțiune foarte mare de drum era neasfaltat”.

În 1992, la o ședință la spitalul din Videle, directorul a întrebat-o dacă nu vrea să meargă la Gratia, unde era post liber de medic: „Era mai aproape cu 7 kilometri. Eram exact ca în Toamna bobobicilor: La Pogoanele, că-i mai aproape”, își amintește Mihaela Pop.

Pe atunci, în Gratia erau doi medici. Colega Mihaelei Pop a ieșit la pensie acum 3 ani. „Dar gândindu-mă la ce era atunci în perioada comunistă și imediat după comunism și la ce a rămasă acum, că nu sunt medici mai pe nicăieri, că nici gând să mai ai atâtea asistente, să mai poți să mai plătești atâtea asistente, mi se pare un soi de regres. Atunci aveam asistentă de medicină generală, asistentă de igienă, asistentă de obstetrică-ginecologie, asistentă de ocrotire, care era cu totul altceva față de asistenta de pediatrie. Deci erau 5, fiecare cu treaba ei, fiecare cu registru ei, fiecare cu raportările ei.”

”Politica dusă aiurea, cabinetele de medicină generală, cum se numeau înainte să fie transformate în cabinete de medicină de familie, au fost lăsate de izbeliște”, spune Mihaela Pop.

A ajuns „patroană” peste noapte fără voia ei

Probabil cel mai greu moment din cariera de peste 30 de ani a Mihaelei Pop nu a fost naveta zilnică, ci „privatizarea” peste noapte a cabinetelor din anul 1999.

„Era 30 septembrie 1999 și am primit un telefon de la Policlinica Videle. Era doamna contabilă, care mi-a spus: Doamna doctor, să poftiți mâine cel târziu să vă luați cărțile de muncă! Zic: Ce să fac cu ele? Sunteți patroană!, mi s-a răspuns.”

O privatizare forțată, spune Mihaela Pop, pe care o compară cu colectivizarea trăită de bunicul ei.

S-a dus a doua zi la Videle și s-a trezit cu cărțile de muncă ale ei și ale asistentelor în brațe. A întrebat ce să facă cu ele, dar spune că nu interesa pe nimeni, nu a îndrumat-o nimeni.

Următoarele luni au însemnat o lungă alergătură după avize și autorizații de toate felurile.

”Eu de la 1 octombrie 1999 până în martie 2000 am adus bani de acasă ca să pot să țin cabinetul. Ca să pot să plătesc asistentele, ca să pot să plătesc toate autorizațiile astea, lumina, telefonul, când banii pe care îi dădea Casa de Asigurări de Sănătate nu ajungeau.”

Abia după aceea, pacienții au înțeles că noul sistem presupune că ei trebuie să se înscrie pe lista medicului de familie, pentru ca acesta și cabinetul său să poată exista.

De ce a ales să rămână?

Mihaela Pop spune despre ea că este „copilul asfaltului”. Mărturisește că atunci când a ajuns prima dată la Sârbeni, nu deosebea nici rața de gâscă.

Totuși, a rămas peste 35 de ani să profeseze în Teleorman, mai întâi stând la gazdă, apoi făcând naveta.

Ce a ținut-o acolo atâția ani? „Eu sunt un om statornic, nu-mi place să mă mut de colo-colo, să nu sunt așa. Nu alerg după după nimic în viață, pot spune că sunt un om împlinit, pentru că n-am avut în viața mea decât două dorințe: să am o fetiță, și mi-am îndeplinit-o, și să fiu medic, și mi-am îndeplinit-o și pe acesta. Mai întâi am fost medic, apoi am avut-o pe Alexandra. Din clipa în care am avut-o pe Alexandra, nu mi-a mai dorit decât sănătate, nimic altceva, nu bogății, nu călătorii. Aveam tot, tot ce îmi trebuie, profesia mi-am iubit-o foarte mult și mi-o iubesc foarte mult.”

„N-am considerat o prioritate ideea de a mă muta în București. Plus că ar fi trebuit probabil să găsesc ceva la parterul blocului ca să spun că într-adevăr sunt mulțumită, că altfel și prin București faci o grămadă de timp, ori în orice parte ai lucra. Și așa am rămas aici. Vă dați seama că mi-am format niște pacienți - femeia care a venit acum la mine și are 70 de ani avea 40 de ani când am ajuns prima dată aici. Mi-am format niște pacienți care au rămas la mine pentru că s-au adaptat tipicului meu.”

 

 
Facebook WhatsApp Messenger
 
 
Continuare pe Internet » Articole Internet »
 
Povestea Doctoriței Naveta București Gratia Teleorman